De la Viena până în Deltă, Dunărea rămâne un fluviu imprevizibil, capabil să aducă atât bogăție, cât și pagube. În timp ce marile capitale europene și-au consolidat infrastructura și investesc în sisteme sofisticate de apărare, România se confruntă cu provocări financiare și logistice.
Banca Mondială a semnalat că Apele Române au primit de-a lungul timpului doar 48% din fondurile necesare pentru întreținerea digurilor. Această lipsă de finanțare a dus la creșterea vulnerabilității unor zone precum Borcea și Bentu.
Pericolul rămâne prezent, iar cooperarea internațională și investițiile în infrastructură sunt esențiale pentru a reduce riscurile la inundațiile viitoare.
În ceea ce privește linia de apărare împotriva inundațiilor de la Dunăre, specialiștii de la Apele Române au vorbit adesea despre faptul că pericolul nu constă doar în creșterea debitului fluviului, ci și în procesele erozionale care distrug digurile chiar și în perioade de secetă.
Sorin Rîndașu lucrează de 28 de ani în Administrația Națională „Apele Române”, trecând prin funcția de dispecer, șeful Serviciului de Dispecerat si Apărare împotriva Inundațiilor, iar de 12 ani conduce Departamentul Situații de Urgență din ANAR.
Ce măsuri ia Administrația Națională „Apele Române” atunci când sunt prognozate debite foarte mari de-a lungul sectorului românesc al Dunării?
Haideți să ne gândim că, practic, la vremea respectivă, aveam prognozate pe Dunăre debite de aproximativ 8.000 metri cubi pe secundă și potențiale creșteri pe râurile interne care ar fi putut genera debite pe Dunăre de până la 9.000-9.500 metri cubi pe secundă.
Noi am atras atenția, la vremea respectivă, că, la aceste niveluri și debite, nu aveam cum să avem o inundație semnificativă pe Dunăre. Dar aceasta nu înseamnă că nu am verificat, la pas, linia noastră de apărare de-a lungul Dunării. Am început cu Porțile de Fier și am avut o discuție acolo, cu cei de la Hidroelectrica.
Discuțiile pe care le-am avut cu reprezentanții de la Hidroelectrica au fost să facă o uzinare continuă, astfel încât să nu apară variații de nivel semnificativ în aval și astfel încât să nu fie activate procesele de eroziune. Rugămintea a fost ascultată, iar acest lucru a fost extrem de important pentru noi.
Ați informat toți factorii de decizie?
Sigur, de fiecare dată facem acest lucru și spunem tuturor autorităților responsabile. Am informat Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor și am comunicat tuturor factorilor de decizie faptul că, pe sectorul Dunării, avem câteva puncte critice care, la debite mai mari decât cele prognozate, ce e drept, ne pot ridica probleme.
Chiar dacă nivelurile pe Dunăre nu sunt foarte mari, procesele erozionale pot crea probleme în anumite puncte. Deci este practic și un semnal pe care am vrut să îl tragem pentru zona Dunării.
Este Borcea una dintre cele mai vulnerabilă zone în linia de apărarea împotriva inundațiilor de la Dunăre?
Da, digul de la Borcea este unul din punctele critice de la Dunăre. De altfel, întreaga structură a digului de la Borcea este fragilă, chiar și în condiții aparent inofensive, când Dunărea are de exemplu doar 3.000 de metri cubi pe secundă. De ce? Pentru că adâncimea apei de la baza digului depășește 18 metri.
Din acest motiv, eroziunea avansează continuu, iar digul poate ceda subit, fără avertisment, chiar și atunci când nivelurile scad și apele se retrag.
Tehnic, se numește ”cedare de tip faleză”. Imaginați-vă cum ar fi un bloc de șase etaje care cedează, ca un joc de domino, brusc sub apă. Este clar că, în astfel de condiții, eroziunea devine pericolul numărul unu.
Deci, cu alte cuvinte, și acum există riscul.
Și astăzi, acest risc de prăbușire rămâne. Nimeni nu poate să spună, după niciun fel de modelare, cercetare științifică, când poate să cadă. Este vorba de această cedare de tip faleză și, repet, gândiți-vă un bloc de șase etaje care are sus pe acoperiș un dig. Ei, blocul de șase etaje reprezintă fundația și lângă el apa are adâncimea de 18-19 metri.
V-ați mai confruntat cu această problemă?
Da, nu este pentru prima dată când acest dig a cedat. Istoria repetă aceeași amenințare: eroziunea avansată își face simțită prezența și la debite mai mici ale Dunării. Noi am pus sonarul și am observat că talvegul Dunării s-a mutat chiar la baza digului.
Practic, fie că debitul este mic sau mare, riscul rămâne același – digul poate să se prăbușească oricând. La debite mai mari, evident, riscul crește exponențial.
Pericolul devine și mai grav atunci când Dunărea atinge debite mari. La sfârșitul lui septembrie 2024, se prognozase un debit de peste 9.000 de metri cubi pe secundă.
De aceea, colegii de la Apele Române Buzău-Ialomița au fost nevoiți să instaleze saci de nisip, atenție, cântărind fiecare două tone, tocmai pentru a consolida structura digului existent.
Acești saci sunt de fapt „planul B” în cazul unei cedări. Dacă digul se prăbușește, acești saci vor fi mutați lateral, pentru a preveni inundarea a peste 5.000 de hectare de teren.
Ce s-ar fi întâmplat dacă apa ar fi fost ca în 2006, când debitul Dunării a depășit 13.500 mc/s?
Este clar că această soluție provizorie nu mai poate face față.
Trebuie să ne gândim la faptul că avem un sector de dig de 1,4 km. În aceeași situație este și zona Stelnica-Bordușani, unde adâncimea apei are tot așa, peste 18 metri.
Fenomenele acestea pot produce surprize și aș vrea doar să amintesc un eveniment care s-a întâmplat în Delta Dunării, ăn anul 2017-2018, când, pur și simplu, în perioadă de secetă, ne-am trezit că un dig a colapsat.
Montarea sacilor este așadar o soluție provizorie?
În mod clar, montarea unor saci de nisip este întotdeauna o soluție provizorie, cu rol operativ și suntem conștienți de acest lucru. Ceea ce vreau să accentuez este faptul că montarea acelei linii de apărare reprezenta începutul unei lucrări de consolidare (nu de supraînălțare) a unui dig deja existent.
Dacă dați un zoom pe Google în zona respectivă veți constata că avem un sector de circa 400 metri de dig pe care noi l-am mutat în spate. În primul dig, se vede eroziunea și se vede că a cedat. Deci, încă o dată subliniez: gândiți-vă că – la valorile de atunci, vorbim despre o adâncime a apei de până la 19 metri -, echivalentul unui bloc cu șase etaje la baza digului se poate prăbuși oricând.
De aceea, am făcut această linie în primă fază, din fotografie se vedeau cumva că erau ca niște saci normali. Nu, nu erau saci normali. Fiecare cântărea două tone, noi le spunem big bags. Acești saci i-am montat în spatele digului deja existent, în eventualitatea în care acesta ceda (vorbim despre o cedare de tip faleză), fără niciun fel de semn avertizor.
Dacă digul cădea, practic, noi aveam posibilitatea ca acei saci să-i mutăm stânga-dreapta, astfel încât să fim asigurați că, la debite de 11.000 metri cubi pe secundă, zona aceea să nu fie inundată și, totodată, reprezenta pentru noi o soluție de rezervă până vom construi al doilea dig în spate.
Este clar că acest provizorat nu putea să protejeze zona la valori ale Dunării foarte mari, de 13.500 m³/s de exemplu.
Ce varianta ar exista pe termen lung?
Noi am încercat, de mai mulți ani, să obținem aprobările necesare pentru terenul din spate, doar că mai sunt câteva lucruri de rezolvat. De pildă, o rețea electrică care trebuie mutată din sectorul respectiv.
Atunci care a fost utilitatea acestei lucrări provizorii și care erau riscurile în cazul în care acel dig chiar se prăbușea?
Digul realizat din saci a rămas în spate, ca o linie care ar fi putut să protejeze pentru o perioadă limitată de timp circa 5.000 de hectare de teren.
În același timp, toți sacii care sunt aduși acolo vor fi folosiți, în perioada construcției, a derulării lucrărilor pentru un dig mai în spate.
Deci toți sacii care s-au montat vor fi folosiți ca elemente de închidere provizorie până în momentul în care se va putea muta și linia de înaltă tensiune din zonă și vom putea să lucrăm sub ea.
Când vom avea practic această lucrare finalizată?
În fața riscului iminent, soluția pe termen lung este clară: retragerea digului și construcția unui nou dig mai în spate. Am mutat deja o porțiune de 400 de metri din dig mai departe de apă. Însă provocarea majoră rămâne relocarea stâlpilor de înaltă tensiune din zonă, ceea ce încetinește lucrările.
Lucrarea anterioară, când am retras digul în spate, a durat circa șase luni de zile. Eu sper ca, până anul viitor, să o terminăm din forțe proprii, cu oamenii noștri, așa cum am făcut-o și altădată, moment în care acea zonă va fi asigurată. Dar, repet, va fi asigurată provizoriu. Și într-un caz, și în celălalt, este nevoie să promovăm investițiile necesare pentru a asigura întreaga linie de apărare.
Deci la Stelnica-Bordușani aveam un proiect în promovare, studiul de fezabilitate este gata și sper să se găsească să se aloce resurse financiare pentru asta, și același lucru și pe zona Călărași.
Ce alte soluții strategice, să zicem, ar fi pentru astfel de zone?
Dacă va fi cazul, vom încerca să identificăm și alte soluții, să spunem secundare, și poate asta ar merita o dezbatere mai amplă, în sensul în care să retragem diguri și mai mult și anumite zone, anumite porțiuni, poate chiar să le transformăm într-un soi de zone umede, pentru că vedem în situația aceasta că dacă ar exista aceste zone umede, atunci nivelurile pe sectorul respectiv ar putea să scadă atunci când modelăm și facem tot calcul.
Toate aceste lucruri se regăsesc în toate planurile pe care le-am făcut publice pe site-ul www.inundatii.ro.
O să constatați că pentru 526 de areale, pe care le-am studiat în detaliu și pe care le-am și raportat către Uniunea Europeană, ca zone cu risc potențial semnificativ la inundații, sunt făcute în genul acesta de analize, cu un efort destul de semnificativ din partea colegilor mei și a experților Băncii Mondiale, precum și a consultanților angajați în ultimii ani.
Este Viena un model de prevenire a inundațiilor?
În amonte, la Viena, Austria, Dunărea nu este mai blândă. Capitala austriacă a cunoscut de-a lungul timpului mai multe episoade dramatice de inundații, care au forțat autoritățile să investească masiv în infrastructura de protecție.
În timp ce Viena a reușit să-și protejeze orașul prin proiecte hidrotehnice ambițioase, Dunărea rămâne o forță de temut. În 2013, orașul a fost din nou pus la încercare, când ploile torențiale au dus la creșterea semnificativă a debitului, provocând inundații care au afectat zone agricole și suburbii. Totuși, datorită sistemelor de apărare, centrul orașului și infrastructură critică au fost protejate.
De ce a fost nevoie ca vecinii noști unguri să construiască diguri și să pună saci de nisip?
La Budapesta, fluviul traversează orașul, iar digurile provizorii protejează centrul istoric al orașului lăsând zonele de promenadă inundate.
În iunie 2013, Budapesta a trăit unul dintre cele mai dramatice momente din istoria sa recentă, când Dunărea a atins cel mai mare nivel din ultimii 500 de ani. Debitul fluviului a ajuns la peste 10.000 de metri cubi pe secundă, iar orașul s-a aflat într-o stare de alertă maximă.
Mii de voluntari, soldați și pompieri au lucrat non-stop pentru a ridica bariere de protecție și a împiedica apa să inunde orașul.
Deși au fost luate măsuri extrem de eficiente, multe zone din afara orașului au fost afectate grav, iar impactul asupra agriculturii și infrastructurii a fost semnificativ.
Ce soluții au specialiștii de la Apele Române pe termen lung?
Pe termen lung, colaborarea între statele riverane Dunării este esențială. Inundațiile nu respectă granițele naționale, iar gestionarea eficientă a riscurilor necesită o abordare integrată la nivel european. Deja, prin Strategia Dunării, țările de pe malurile fluviului colaborează pentru a găsi soluții comune la provocările legate de inundații, poluare și schimbări climatice.
În fața acestor provocări, România ar putea învăța din experiențele Vienei și Budapestei. O soluție propusă și preluată de la nivel european ar fi relocarea digurilor mai departe de cursul de apă și crearea de zone umede care să acționeze ca o barieră naturală împotriva inundațiilor.
Aceste zone umede ar putea reduce presiunea asupra digurilor și ar absorbi surplusul de apă în caz de inundații.
Acest interviu este susținut de Administrația Națională ”Apele Române” și are drept scop să ofere o imagine cât mai clară a măsurilor luate de autorități pentru a preveni și gestiona inundațiile extreme, precum cele recente din Galați. În același timp, subliniază necesitatea unei planificări strategice integrate și a cooperării strânse între instituții în direcția găsirii unor soluții comune, de amenajare complexă, care să protejeze pe termen mediu și lung comunitățile vulnerabile la secete și inundații extreme.
Sorin Rîndașu lucrează de 28 de ani în Administrația Națională „Apele Române”, trecând prin funcția de dispecer, șeful Serviciului de Dispecerat si Apărare împotriva Inundațiilor, iar de 12 ani conduce Departamentul Situații de Urgență din ANAR.
Este absolvent al Universității Tehnice București, Facultatea de Hidrotehnică (1996), urmând ulterior mai multe cursuri de master/postuniversitare cu privire la ingineria resurselor de apă, managementul resurselor de apă transfrontaliere, dar și de management al infrastructurii critice, absolvite în România, Suedia, Olanda și Grecia.
CITEȘTE ȘI: